Casa de copii Sfântul Iosif
Casa de copii Sfântul Iosif din Odorheiu Secuiesc – o lecție pentru națiune!
(Elvețienii au făcut pentru noi! Noi când vom face pentru noi? )
Bacalaureat-2011
Un duș rece, un semnal al derivei învățământului românesc, aflat în cădere liberă, ca mai toate sectoarele socio-economice ale acestei țări. Aflăm că sunt licee la care nici un absolvent nu ,,a luat’’ examenul de bacalaureat. Toți cetățenii care conștientizează importanța învățământului pentru viitorul națiunii – alături de sănătate, bisericăși armată -, au simțit o strângere de inimă. Unii au ridicat din umeri a dezamăgire neputinciasă, alții au binecuvântat sistemul cu vorbe grele. Cu ce folos?
Raza de lumină care răsare pe dealul Cserehat din Odorheiu Secuiesc
Tot acum însă, aflăm cu uimire despre raza de lumină care răsare pe dealul Cserehat din Odorheiu Secuiesc: toți cei 13 tineri, crescuți și educați în Casa de copii “Sfântul Iosif”, școlarizați la Liceul ,,Marin Preda”, cu care se și învecinează, au promovat examenul de bacalaureat. Toți! Acești tineri nu sunt favoriți ai sorții ! Nici elevii vreunui prestigios liceu din vreun mare oraș! Atunci cum se explică acest succes fără egal? Oare diriguitorii învățământului românesc, începând cu ministrul de resort, n-ar trebui să meargă la Odorhei să afle unde au greșit, reușind bulversarea învățământului? Oare părinții ar avea de învățat de la surorile-mămici ale celor 150 de copii, cu vârste între 3 și 18 ani, pe care îi cresc și îi educă așa de frumos? Noi trăim în viitor prin copiii națiunii ! Încotro putem privi cu speranță?
Deznădejdea neputincioasă nu ne ajută! Dacă putem face ceva pentru înfăptuirea binelui, ce și cum putem face?
Mai întâi însă, puțină istorie!
După evenimentele din decembrie 1989, elevii de etnie maghiară n-au mai fost lăsați să învețe în aceleași școli cu elevii români, așa cum făcuseră până atunci. Din multe școli, cu acceptul tacit al regimului de atunci, al cărui lider anacronic nu voia decât putere și avea nevoie de eternele voturi, elevii români au fost alungați. Într-o țară în care contribuția financiară la construirea acelor școli era românească în proporție de circa 90%! Așa s-a ajuns ca românii din zona Odorheiu Secuiesc să fie nevoiți, pentru a putea învăța în limba lor, să construiască Liceul ,,Marin Preda”. Vin aici copii ai românilor de la distanțe mari, dar numărul școlarilor este în scădere constantă prin plecarea familiilor spre zone în care să trăiască feriți de manifestări ale unui naționalism care nu folosește nimănui. Va veni un timp în care naționalismul desuet va face loc cetățeanului cu conștiință europeană. Atunci copiii, oricare le-ar fi originea etnică, se vor putea juca și vor învăța în aceeași școală, ca prieteni și colegi. Până atunci însă, dacă numărul școlarilor ar scădea sub 200, după o prevedere a legislației actuale, care protejează învățământul în orice limbă dar nu și pe cel în limba română, Liceul ,,Marin Preda”, singura instituție de învățământ în limba lor maternă pe o rază de peste 50 de kilometri, ar deveni liceu cu predare în limba maghiară. Salvarea sa este, încă este, Casa de copii Sfântul Iosif, dintre ai cărui copii 110 învață în clasele I-XII ale liceului. Și această casă, plină de căldură sufletească, a devenit ,,acasă’’, de-a lungul celor câțiva ani de existență, pentru 150 de copii năpăstuiți ai sorții. Are o istorie care, deși scurtă, nu a fost întotdeauna luminoasă.
Asociația umanitară elvețiană ,,Basel Hilft”
În anul 1992 asociația umanitară elvețiană ,,Basel Hilft” a început, pe dealul Cserehat din Odorheiu Secuiesc, construirea unei moderne case destinate copiilor năpăstuiți. În anul 1996 clădirea a fost predată, în acest scop, Congregației greco-catolice “Inimi Neprihănite”. În 1997, surorile au fost alungate cu o brutalitate demnă de evul mediu întunecat. Au revenit în decembrie 1997.Trei ani, lungi și tensionați, a fost nevoie să fie păzite zi și noapte de către Poliție și Jandarmerie. Târâte timp de 12 ani în procese de către Primăria locală, care voia să anuleze donația elvețianăși să le ia impunătoarea clădire, dreptatea lor a fost recunoscută abia în 2008 printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Casa de copii „Sfântul Iosif” –de la 10 copii la 150 de copii!!!
Primii copii – 10 la număr, și-au găsit adăpost aici în anul 1998. Destul de repede, numărul copiilor asistați a crescut, ajungând acum să fie 150.
Încet, cu o răbdare tenace, ajutate de Dumnezeu căruia-i adresează rugăciuni însoțite de cele ale neprihăniților lor protejați, surorile topesc treptat gheața prejudecăților naționaliste. Creștine, cu o gândire într-adevăr europeană, surorile primesc, îngrijesc și educă copii fără deosebire de etnie sau religie, peste 20 din asistații lor fiind unguri.
Fără nici un sprijin financiar din partea statului român, Casa de copii „Sfântul Iosif” se întreține din donații în bani și alimente. Treptat, între oamenii cu suflet mare care ajută la întreținerea copiilor salvați de acest așezământ, au început să fie și unguri cu dare de mână. O soră din casa de copii este profesor de limba română la un liceu cu limba de predare maghiară. Primește flori de la elevii săi. Sunt răspunsuri normale la atitudinea europeanăși creștinească a surorilor Casei „Sfântul Iosif”. Bunătatea naște bunătate, toleranța înțeleaptă naște toleranță! În această casă se face educație sănătoasă, în disciplină, cumpătare și iubirea aproapelui! Acestea sunt precursoarele succesului la învățătură, temelie a cetățeanului de mâine, sănătos la trup, minte și suflet. Așa cum sunt cei 13 bacalaureați!
Casa de copii “Sfântul Iosif”, în esența sa, este o instituție instructiv-educativă. Poate exista numai dacă Liceul ,,Marin Preda” există, altfel copiii săi n-ar avea unde să învețe. La rândul său, acest liceu poate avea numărul de elevi care să-i salveze existența, numai dacă continuă să ființeze casa de copii. Dar Casa de copii „Sfântul Iosif” nu are nici o sursă de venit sigură. Timp de 6 ani, facturile și alte costuri de întreținere au fost asigurate de către fundația elvețiană „Basel Hilft”. De atunci încoace întreținerea casei, hrana, îmbrăcămintea micuților care trăiesc în acestă mare familie, ca și orice alte nevoi, sunt făcute numai din donații ale unor oameni cu suflet mare. Și nu toți cei ce dăruiesc au o bunăstare la fel de mare cum le este sufletul. Rup de unde pot! Pentru că sunt oameni ai lui Dumnezeu și ajută o lucrare care n-ar fi cu putință fără voia Domnului. Dar nu întotdeauna donațiile sunt de ajuns!
Elvețienii au făcut mult pentru ca acești copii să aibă o casăși o șansă în viață. Statul nu face nimic, nu dă nimic. Guvernul are prea multe alte probleme. Când să mai aibăși grija cetățenilor săi? Să zicem vorbe grele pentru o asemenea atitudine? Cui ar ajuta?
Apel la conștiință
Iată motivul pentru care lansez acest apel: să ajutăm fiecare după puterile sale!
În data de 22 septembrie, la ora 12, vom fi la Casa de copii Sfântul Iosif.
Oricine va citi acest mesaj, dacă va putea, este invitat să vină atunci. Vom avea o întâlnire cu cei 13 bacalaureați. Iar sora Emilia Trif, care conduce casa, ne va putea spune care sunt nevoile locului. De asemenea, ne vom întâlni cu preotul parohiei ortodoxe și cu conducerea liceului. Acolo și împreună, vom găsi cele mai potrivite căi pentru a-i ajuta pe acei copii să aibă o CASĂ, iar învățământul în limba română să nu piară!
O gâgâlice de fetiță, care ridică ochii săi limpezi înspre tine, îți spune plină de încredințare, că a venit la casă pentru că mămica ei a plecat la Isus să se facă bine. Acolo, pe dealul Cserehat, este singura ei CASĂ, unde surorile care o cresc îi sunt adevărate mămici.
Împreună, dăruind fiecare după puteri, putem s-o ajutăm să aibă o casă!
Prof. Vasile Andrițoiu
Apiterapeut, Doctorand în științe medicale
Medic, Călin V.Andrițoiu
Doctor în științe medicale
Școala românească din Odorhei nu trebuie să piară!
Școala românească din Odorhei nu trebuie să piară!
Pentru ca le strica visurile de puritate etnica, autoritatile maghiare din judetul Harghita duc un razboi de gherila impotriva singurei scoli in care se mai vorbeste romaneste: Liceul „Marin Preda” din Odorheiul Secuiesc.
Straini in propria tara
A fi roman la Odorheiul Secuiesc e ca si cum ai fi exilat intr-o tara straina, la mii de kilometri distanta de Bucuresti. Ba si mai rau, pentru ca intr-o adevarata tara straina ar exista un consulat, o ambasada, romanii de-acolo sunt complet uitati. Pentru Guvernul Romaniei ei sunt stersi de pe harta. Sunt prea putini ca sa conteze la urne. Sunt prea cuminti. Atunci cand merg pe strada vorbesc cu voce joasa, privind prudent imprejur. Nu vor sa iasa in evidenta, nu vor sa atraga atentia asupra lor. Evenimentele care s-au petrecut in oras in 1989 nu se sterg asa de usor. Foarte multi romani au plecat dupa revolutie catre locuri mai sigure. Cei care au ramas, majoritatea angajati ai armatei sau politiei, nu prea au incotro. Dar ar pleca si ei daca ar putea. Singurele locuri in care romanii se simt acasa in Odorhei sunt biserica si scoala romaneasca, „pilonii” a ceea ce a mai ramas din comunitatea puternica de altadata. Daca si acestea ar disparea, atunci maghiarii xenofobi din zona ar rasufla usurati. N-ar mai fi picior de roman.
Sigur, nimeni nu da cu bata in romanii din Odorhei. Nimeni nu le spune sa plece. Totul se petrece cu finete, cu miscari subtile, la adapostul unor legi incomplete si mai ales profitand de indiferenta reala sau doar jucata politic, a unui Bucuresti prea indepartat. La urma urmelor, ce e asa de grav in faptul ca singura data cand romanii au vrut sa inchirieze casa de cultura a orasului pentru un concert cu Tudor Gheorghe, nu s-a putut? Ce e asa de grav ca televiziunea locala nu are nici macar cinci minute in limba romana? Ce e asa de grav ca nu exista ziare romanesti in oras, ca prin mecanisme necunoscute, Ministerul Apararii decide sa mai desfiinteze cate o unitate militara din Odorhei si ca in felul acesta mai dispar cate 50 de familii de romani din oras? Ce e asa de grav ca inspectoratul scolar nu e de acord cu proiectele profesorilor de la liceul romanesc? Ce daca in loc de doua clase a noua ramane una singura? Nimic nu e grav. Sunt doar lucruri marunte, nu-i asa? Aceasta este faimoasa „politica maghiara a pasilor marunti”, prin atitudinea tolerata „ighen” a premierului Tariceanu.
Am scris, cu vreo doi ani in urma, despre povestea extraordinara a Casei „Sf. Iosif pentru copii aflati in dificultate” si despre superbele proiecte comune ale acesteia cu Liceul „Marin Preda”. Spuneam atunci ca la Odorhei se petrece un miracol in fiecare zi. Pe dealul Cserehat, unde se afla, umar la umar Casa „Sf. Iosif” si Liceul romanesc, se strang copii nu numai din intreaga zona, ci din toata Romania. Problema este ca ei vorbesc romaneste, la fel ca si profesorii lor, un spin in coasta autoritatilor locale, care vad prezenta copiilor romani ca pe o adevarata invazie a spatiului secuiesc. Politica pasilor marunti in acest caz inseamna procese nesfarsite cu surorile greco-catolice de la casa „Sf. Iosif” si piedici discrete puse liceului, cu scopul ca numarul copiilor de limba romana sa se diminueze. Sub un anumit numar de elevi romani, liceul ar deveni, in sfarsit, o institutie de invatamant ca toate celelalte din Odorhei: exclusiv de limba maghiara. Supravietuirea liceului depinde si acum, ca in fiecare an, de doua lucruri: de bunavointa Ministerului Invatamantului si de numarul de copii inscrisi. Adica de soarta. Nu de vreo lege clara. Caci Romania, tara europeana cu cea mai generoasa legislatie de protectie a minoritatilor, nu a fost in stare sa-i protejeze chiar pe romani, atunci cand se afla in minoritate. In acest context, noul guvern liberalo-maghiar de la Bucuresti le da fiori reci romanilor din Odorhei.
Randurile de mai jos sunt un semnal de alarma si un apel catre romanii de pretutindeni de a fi alaturi de exilatii de la Odorhei. Scoala romaneasca este in pericol de a disparea si, odata cu ea, ultimii romani din Odorhei.
Stana Manasoi directorul Liceului „Marin Preda” din Odorhei
„Daca numarul de elevi coboara sub 200, Liceul „Marin Preda” din Odorhei va deveni unguresc”
�
– Pericolul ca unica scoala romaneasca din Odorhei sa fie desfiintata prin diligentele autoritatilor maghiare locale pluteste in aer de multa vreme. Este o simpla spaima, creata de contextul ostil al zonei, sau o realitate iminenta?
– Pericolul disparitiei singurei scoli in limba romana este real. Toate celelalte scoli sunt cu predare in limba maghiara. La noi vin copii nu numai din judetul nostru, ci si din judetele limitrofe. Din nefericire, numarul de elevi a fost in continua scadere pe parcursul anilor. Sunt ani in care pleaca si 10-15 elevi. Fenomenul este legat de plecarea din zona a romanilor. Se desfiinteaza unitatile militare si alte structuri in care erau romani, oamenii pleaca, asa ca isi iau copiii si se muta definitiv in alta parte. In momentul acesta, mai avem 300 de elevi. Pragul critic, dincolo de care nu vom mai exista ca scoala in limba romana, este de 200. Daca vom atinge acest prag, atunci… se va petrece ceea ce se numeste comasare. Liceul „Marin Preda” va fi ca toate celelalte din Odorhei, de limba maghiara.
– De ce depinde ca liceul sa supravietuiasca?
– Depinde de oferta pe care liceul o face. De profilurile de invatamant pe care le oferim. De pilda, profilul pedagogic avea mare cautare, pentru ca nu exista o asemenea scoala nici macar la Brasov. Copiii veneau aici pentru ca aveau posibilitatea de a se intoarce in satele lor ca invatatori. Dar pentru ca acest profil sa supravietuiasca, ducem un veritabil razboi cu inspectoratul scolar judetean pentru aprobarea planului de invatamant. In fiecare an, ei nu sunt de acord, invocand numarul mic de elevi, si in fiecare an trebuie sa facem memorii peste memorii, sa ajungem la minister, sa explicam, sa invocam situatia foarte speciala din aceasta zona, cu populatie majoritar maghiara, sa obtinem de-acolo aprobari. Aceasta batalie pentru supravietuirea singurei scoli in limba romana din zona este teribila. Suntem mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Niciodata nu stim daca vom reusi din nou sau nu. Dar, ca sa revin la intrebare, supravietuirea liceului depinde de numarul de elevi inscrisi. Daca nu reusim sa obtinem aprobare pentru profilurile care au cautare, atunci elevii nu se mai inscriu, in timp ce numarul elevilor care pleaca odata cu familiile lor creste.
– De ce nu este de acord Inspectoratul judetului Harghita cu planul de scolarizare pe care il propuneti?
– Se leaga de numarul mic de elevi care sunt in prezent, spunand ca nu se justifica o oferta mai larga de scolarizare. De pilda, anul acesta, noi propunem o clasa cu profil real si una cu profil pedagogic. Romanii din Odorhei reprezinta 2% din populatie, deci copiii care vin sa invete aici vor fi, in mod automat, originari din zonele limitrofe, in care majoritatea sunt tot maghiari. Liceul „Marin Preda” este, astfel, locul in care se aduna copiii de limba romana din toata zona. Dar lor nu le convine acest lucru. De ce sa existe aici o scoala cu limba de predare romana? De ce sa nu devina si liceul „Marin Preda” o scoala ca toate celelalte din Odorhei, cu limba de predare maghiara? Sigur, ei nu vor spune niciodata aceste lucruri pe fata, ci se vor folosi de pretexte. Dar, in realitate, aceasta scoala are o situatie speciala, asa dupa cum si romanii de-aici au o situatie speciala, fiind ultra-minoritari. Numai ca in timp ce altor minoritati li se protejeaza dreptul ca, oricat de putini ar fi, sa aiba posibilitatea de a studia in limba materna, romanilor aflati in situatie minoritara nu li se garanteaza acest drept prin lege. Nicaieri nu este prevazuta aceasta situatie, in care romanii sa fie minoritari. Autoritatile locale, primarul, la o sedinta a Inspectoratului ne-a reprosat direct faptul ca noi facem toate demersurile posibile la Bucuresti, la minister, pentru a obtine mentinerea claselor romanesti si ca astfel cheltuim banii primariei, pentru niste copii care nu sunt din Odorhei. Banii acestia insa nu vin din fonduri locale, ci sunt bani de la Ministerul Invatamantului, de care au dreptul sa beneficieze si copiii din alte judete si, de fapt, de oriunde din tara ar veni aici sa invete.
„Sper din toata inima ca romanii sa-si trimita copiii la liceul „Marin Preda” din Odorhei, ca sa evitam disparitia lui”
Casa „Sf. Iosif” pentru copii in dificultate un camin plin de dragoste
�
– Care ar fi consecintele in cazul desfiintarii liceului?
– As vrea sa intelegeti un lucru. Toata aceasta poveste a inceput in 1990, cand s-a petrecut separarea pe criterii etnice a copiilor romani de maghiari. Inainte, toti invatau la un loc. Ungurii n-au mai vrut asta, si asa s-a construit Liceul „Marin Preda”, pentru copiii romani. Aceasta scoala a devenit un pilon al comunitatii romanesti, alaturi de biserica, pentru ca este singura posibilitate de a invata in limba romana, pe o raza de 50 de km. Cu greu au fost gasiti profesorii care sa vina sa se stabileasca aici, in conditiile dificile in care sunt romani atat de putini. Copii de la Rupea, Sighisoara, Albesti, Feldioara, Saschiz sau Vanatori veneau aici sa invete si, in plus, copiii putinilor romani din Odorhei, ai caror parinti lucreaza in armata sau in alte parti. Atragerea elevilor romani aici este vitala pentru comunitate, nu numai pentru noi, pentru ca inseamna de fapt supravietuirea elementului romanesc in aceasta zona. Asadar, miza este mult mai mare decat existenta sau nu a unei scoli oarecare. De altfel, administratia locala si inspectoratul scolar stiu foarte bine acest lucru si pentru ca reprezinta majoritatea maghiara, intotdeauna vor prefera varianta in care noi am disparea. Pur si simplu, daca noi nu am mai fi aici, nu ar mai exista nici o posibilitate de a invata in limba romana. Copiii ar pleca si comunitatea romaneasca, si asa foarte restransa, ar disparea.
– Care sunt perspectivele in acest moment? Ce se poate face?
– Avem un noroc extraordinar, pentru ca suntem in imediata vecinatate a Casei pentru copii aflati in dificultate, care apartine surorilor de la Congregatia Inimii Neprihanite. Sunt 120 de copii aici, veniti din medii sociale foarte sarace, din toata tara, care traiesc in conditii extraordinare de cazare si masa, care beneficiaza de rechizite si asistenta pedagogica pe care nici nu le-au visat. Toti acesti copii invata in liceul nostru, si fara ei noi nu am fi putut sa existam. Avem un parteneriat cu aceasta institutie caritabila, pe care vrem sa-l dezvoltam. Noul context european este favorabil, pentru ca Europa nu este o constructie segregationista, ci una multi-culturala si multi-etnica, iar copiii care vin aici sunt de nationalitati diferite, de confesiuni diferite. Vrem sa dezvoltam acest parteneriat, in baza unor programe europene, si poate ca asa vom avea mai multa protectie. Conditiile in care se invata aici sunt exceptionale, asa ca sper din toata inima ca romanii din imprejurimi sa-si trimita copiii la scoala romaneasca din Odorhei si sa evitam astfel disparitia ei. Si mai am speranta in colegii nostri de la minister, la care vom ajunge, ca in fiecare an, cu planul de scolarizare, ca sa inteleaga situatia speciala de-aici si sa ne ajute asa cum, multumesc lui Dumnezeu, au facut-o si pana acum. Poate intr-o buna zi, situatia se va clarifica printr-o lege, odata pentru totdeauna, care sa sprijine si pe romanii care se afla in situatie minoritara, asa cum ii sprijina si pe altii.
Preot Puiu Pavel parohul bisericii ortodoxe din Odorheiul Secuiesc
„Cineva trebuie sa le aduca mereu aminte celor de la Bucuresti ca si noi suntem tot cetateni ai Romaniei. Daca nu cumva o sa trebuiasca sa vorbim si la guvern tot maghiara, dupa cum s-au schimbat lucrurile”
Preot si luptator: parintele Puiu din Odorhei. Desi e moldovean, arde mai tare ca ardelenii
�
– Parinte, desi meseria dvs. este biserica si pastorirea romanilor ortodocsi, sunteti mereu pe drumuri la Bucuresti, luptand pentru cauza scolii din Odorhei. De ce trebuie sa se implice un preot in problemele civice?
– Cineva trebuie sa le aduca mereu aminte celor de la Bucuresti ca si noi suntem tot cetateni ai Romaniei, si daca nu o fac eu, nu vad cine ar putea s-o faca. Daca sunt preotul acestor oameni, atunci trebuie sa fac ceva pentru ei. Si daca Bucurestiul nu vine el la noi, mergem noi la el. Aici, in afara de Traian Basescu, n-a calcat politician roman, decat la vanatoare sau in vacanta. Nu le pasa de noi, pentru ca suntem putini. Nici nu ne vad ca pe oameni. Noi suntem niste cifre statistice. Ce conteaza o mie de amarati de romani la alegeri? Si-atunci, ma duc sa le aduc aminte. Daca scoala trimite un memoriu la minister, e aruncat intr-un sertar si se uita de el. Dar asa, am fost acolo, am stat sase ore pe holuri, si pana la urma am intrat la ministru si n-am plecat pana nu a citit jalba noastra. Ca daca se desfiinteaza scoala, atunci e gata pentru romani. Scoala si biserica, pe asta se sprijina romanii de-aici. Daca una dintre ele dispare, atunci s-a terminat. Si-apoi, iertati-ma, dar am si eu copii, care sunt romani, vorbesc limba romaneasca si eu vreau ca ei sa aiba dreptul sa invete romaneste. Sunt unul dintre romanii care traiesc aici si care nu stiu maghiara. Ce sa facem? Nu pot sta cu mainile in san, cand vad ce se intampla. Si-asa, am mai ramas o mana de romani ai nimanui. Daca strigam, trebuie pana la urma sa ne auda si pe noi cineva. Pana acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-au mai bagat in seama, cand am fost pe la unii si altii. Ne-a ajutat fostul prefect, ne-a mai bagat in seama cate un ministru. Dar de-acum, poate ca si la guvern o sa trebuiasca sa vorbim tot maghiara, Doamne pazeste, dupa cum s-au schimbat lucrurile.
„Ce autonomie culturala? Ei vor sa fie stat in stat, vor o autonomie totala, nu culturala!”
– De ce credeti ca are cineva interesul sa desfiinteze scoala romaneasca?
– Pentru ca le sta maghiarilor ca un cui in coasta. Daca n-ar mai fi scoala, putinii romani care mai sunt ar trebui sa-si dea copiii la scoala in alta parte. Dar e mai mult decat atat. Scoala asta aduce copii de limba romana din imprejurimi si, datorita parteneriatului cu surorile greco-catolice de la Casa „Sf. Iosif”, vin si copii amarati din toata tara. Cum sa le convina lor asta? Dauneaza compozitiei etnice a zonei, care in viziunea lor trebuie sa fie exclusiv maghiara. Ca vedeti, ei au cerut si au obtinut tot ce au vrut ca drepturi, nu numai culturale, ci mai multe, dar nu sunt dispusi sa le acorde si romanilor de-aici acelasi statut. Romanii sunt tolerati. Daca s-ar putea, n-ar mai ramane aici picior de roman. Ce autonomie culturala? Ei vor sa fie stat in stat, vor o autonomie totala, nu culturala! Guvernul se face ca nu pricepe ce vor. Ii lasa, ca au nevoie de ei la guvernare.
Dar nu-si dau seama ce se pierde. Iar de romanii de-aici nici ca le pasa.
Eu nu zic sa nu le dea drepturi culturale, scoli, radiouri, televiziune, tot ce vor, dar noi nu suntem tot cetateni ai Romaniei? Nu avem si noi aceleasi drepturi, macar cum au ei? Adica, legea asta e pentru unii muma si pentru altii ciuma? Suntem ai nimanui in tara noastra! Trebuie sa intervenim, sa ne milogim, sa ne luptam de fiecare data, in fiecare an, ca sa nu ne desfiinteze o clasa din scoala, mereu, de la capat! Pana la urma, asta ne doare cel mai tare, ca nu ne aude nimeni, ca nimeni nu pare sa inteleaga sau sa se intereseze de noi. Ca niste umbre, parca nici nu existam. Ca imi vine cateodata sa strig, mai frati romani, si noi suntem ai vostri mai!
– Ce e de facut?
– Sunt multe de facut, dar in primul rand, sa existe vointa politica. Deocamdata, tot ceea ce se face sunt solutii de moment, nu ceva definitiv. Numai ca vedeti, Dumnezeu nu doarme. Daca nu exista Casa surorilor greco-catolice si cei o suta douazeci de copii veniti din toata tara, liceul „Marin Preda” ar fi fost deja unul de limba maghiara. Daca mai exista, nu datorita grijii autoritatilor, ci datorita lui Dumnezeu, care a aranjat lucrurile cumva. Dar lucrurile trebuie lamurite definitiv, ar trebui sa fim protejati de legi, nu sa asteptam la bunavointa unuia si altuia. Autoritatile locale, cu legea stramba in mana, au painea si cutitul. Ca toate acestea sa se schimbe, ar trebui ca cei de la Bucuresti sa devina constienti de situatie. Sa inteleaga cum traim noi aici, sa vina, sa ne asculte. Nu sa strigam noi in pustiu. Ei, aici, daca ar putea, ne-ar manca. Pentru ca au toate instrumentele in mana. Doamne fereste, sa nu fi avut totul in regula surorile, in fata autoritatilor, ce stiu eu, sanitare, de protectia copilului sau sa nu fi fost in regula cu orice altceva! Noi nu simtim nici ca am intrat in Europa, nici ca ceva s-a schimbat. Degeaba se spune ca Europa e multi-culturala, degeaba vorbim despre toleranta si despre alte de-astea, ca la noi nu se simte. Ce e de facut? In primul rand sa ne auda cineva! Dupa parerea mea, ar trebui ca despre romanii aflati in situatie minoritara in propria lor tara, sa se vorbeasca in parlament si sa se gaseasca o solutie definitiva, ca sa nu mai traim pe muchie de cutit.
Sora Emilia, Congregatia Inimii Neprihanite, Casa „Sf. Iosif” pentru copii in dificultate
„Asa a vrut Dumnezeu, ca aceasta casa pentru copiii aflati in dificultate sa existe aici, langa liceul romanesc si sa traiasca impreuna. Un miracol nu ia sfarsit atunci cand vor oamenii”
– Intr-un reportaj dedicat institutiei dvs., scriam despre miracolul care se petrece pe dealul Cserehat de la Odorhei, despre felul in care, in ciuda tuturor piedicilor, Casa „Sf. Iosif” si scoala romaneasca s-au nascut si au supravietuit impreuna. Este acum miracolul acesta in pericol?
Un reporter „asediat”
– Un miracol este un miracol si nu tine seama de impotrivirile omenesti. Asa a vrut Dumnezeu, ca aceasta casa pentru copiii aflati in dificultate sa existe aici, langa liceul romanesc, si sa traiasca impreuna. Stim ca nici noi, nici scoala, nu ar fi supravietuit una fara cealalta. Noi facem o opera caritabila. Aici sunt copii veniti de peste tot din Romania, unii din medii sociale extrem de modeste, pentru care aceasta este o sansa extraordinara. Noi nu tinem seama nici de originea etnica a copiilor, nici de confesiunea religioasa, pentru noi copiii sunt copii, si poate ca de aceea, cei care incearca sa ne opreasca manati de interese inguste nu au reusit. Stim ca-i deranjeaza faptul ca aici se vorbeste romaneste si din cauza asta, ne-au facut tot felul de probleme, ne-au tarat in procese nesfarsite, ba, odata, chiar au intrat cu forta in casa noastra, ca sa ne intimideze si sa ne faca sa plecam. Dar un miracol nu ia sfarsit atunci cand vor oamenii. Ei sunt orbiti de complexele lor etnice, dar ceea ce facem noi aici n-are nici o legatura cu nationalitatea. La noi sunt si copii romani, si unguri, si tigani, nu exista selectie pe criteriu etnic. Am incredere ca proiectele noastre nu pot fi oprite de asemenea probleme inguste, nu mai exista contextul pentru asa ceva. Traim in Europa mileniului trei, nu in evul mediu.
– Ce s-ar intampla daca scoala romaneasca nu ar mai exista?
– Noi stim ca fara copiii nostri, liceul romanesc n-ar avea destui elevi ca sa functioneze in limba romana. Dar si invers, daca n-ar mai exista liceul, atunci nici noi n-am mai avea unde sa trimitem copiii sa invete, pentru ca toate scolile din oras sunt de limba maghiara. Iar noi avem copii din Maramures, din Moldova, din Prahova, de peste tot, care nu stiu maghiara. Este un fapt providential ca cele doua institutii exista impreuna, una langa alta. Ar fi tragic daca scoala s-ar desfiinta. Dar nu cred ca asta se va intampla, pentru ca parteneriatul nostru e din ce in ce mai strans si pentru ca proiectele noastre au anvergura europeana. Nu cred ca in Romania acestui moment este posibil sa se stopeze asemenea proiecte, din motive care tin de compozitia etnica a unei regiuni. Dar dincolo de toate acestea, as vrea sa va mai spun ceva. Stiti, aceasta Casa consuma in fiecare luna sute de milioane. Noi nu avem vreo sursa de finantare sigura sau vreun buget. N-am avut niciodata. Traim numai din donatii, din ceea ce ne da Dumnezeu. Si iata, Dumnezeu nu ne-a lasat sa disparem pana acum. Vedeti? Miracolul continua. Eu cred cu tarie ca nimic nu este intamplator si ca, oricate piedici ni s-ar pune, noua si scolii, locul acesta este binecuvantat. Acest parteneriat intre Casa „Sf. Iosif” si o institutie scolara este unic in Romania si este un model inclusiv pentru Europa, unde se incearca acum proiecte similare. Este, pur si simplu, un lucru bun. Imi pare rau ca ei se simt deranjati de limba in care se petrece acest lucru bun.
P.S. Pentru aceia dintre romanii de pretutindeni care vor sa fie alaturi de fratii lor din Odorheiul Secuiesc, nu numai cu inima, ci si cu ajutorul fratesc, iata coordonatele:
Casa „Sf. Iosif” pentru copii in dificultate, Congregatia Inimii Neprihanite, str. Abrud, nr 78, sector 1, Bucuresti
Cont lei: 2511.A01.0.2923290.0072.Rol.1, Bcr sucursala 1,
Cont euro: 2511.A01.0.2923290.0072.Eur.3.
Tel: 0266.218.205
Parohia Ortodoxa Odorhei, Preot Puiu Pavel, Bcr Odorheiul Secuiesc, cont Ro19Rncb 2920000237190001
Eroinele mişcării de rezistenţă
Eroinele mişcării de rezistenţă
#
Autori: CARMEN PLESA, VALENTIN ZASCHIEVICI
JURNALUL NATIONAL, 23 DECEMBRIE 2009
#
Din vârful dealului, casa cu cruce stăpâneşte ca un fort oraşul care doarme în noapte sub fulgii de zăpadă. Sora Emilia, neobosită şi cu zâmbetul pe buze, aşa cum îi stă bine unei mame cu 125 de copii, deschide poarta.
Casa „Sfântul Iosif”, din Odorheiu Secuiesc, e luminoasă şi caldă ca o sărbătoare. E plină de chicoteli de copii, la care curiozitatea faţă de vizitatori l-a învins pe Moş Ene, şi de ciripitul vesel al călugăriţelor care se învârt printre ei. Iar din capela cu băncuţe de lemn, Fecioara veghează atent. Are şi de ce. Casa „Sfântul Iosif” a avut şi are încă nevoie de multe miracole ca să supravieţuiască. Un miracol pentru ca să nu fie evacuaţi cei de aici. Un miracol pentru fiecare factură lunară de electricitate şi gaz. Un miracol pentru mâncare. Un miracol pentru medicamentele copiilor. Un miracol pentru cărţi şi rechizite. Un miracol pentru ca sub brad să apară cadouri.
Casa „Sfântul Iosif” nu e un orfelinat. Nu unul cu care privirile şi memoria noastră au fost învăţate: un loc gri, în care se zbat copii trişti, înfometaţi şi lipsiţi de dragoste. Casa din Odorhei e… acasă. Aşa îi spun şi cei care au crescut aici şi acum sunt studenţi în alte oraşe, dar se întorc în vacanţe la „acasă” din dealul Odorheiului, deşi căminul lor, din care au plecat de necaz, cândva, e undeva prin Moldova sau prin Maramureş.
La „Sfântul Iosif” sunt camere mici şi cochete, în care copii stau câte doi, aşternuturi curate, oale care bolborosesc încontinuu la bucătărie, atelier de pictură şi sculptură, club de şah şi de puzzle, o sală mare de sport, clase colorate, o grădiniţă, o bibliotecă, un loc de joacă…
Iar pe post de mame, profesoare, confidente, bucătărese, menajere, asistente medicale, parteneri de joacă, meditatori sunt 14 călugăriţe greco-catolice, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu o energie care ar face invidioase armate întregi de profesionişti. Trec de la catedra liceului unde predau limba română, matematică, religie sau franceză – căci multe dintre călugăriţe sunt profesoare – la dat zăpada cu lopata, la pregătit prânzul pentru 125 de guri înfometate, la văruit sau la cules plante medicinale.
Au televizoare şi calculatoare conectate la internet, prin grija unor binevoitori, însă „realităţile curente” par să fie departe de ele. Pentru simplul motiv că au prea mult de muncă, încât să mai prindă timp să se gândească la alegeri, la guverne şi la criza economică. Şi pentru că ele cred mai ales în Dumnezeu şi în bunătatea oamenilor. „Nu e adevărat că există numai oameni răi. Sunt mulţi oameni buni, dar binele nu face gălăgie”, spune cu convingere sora Emilia. Pentru că ea îi vede aproape în fiecare săptămână sosind la uşa casei care adăposteşte atâţia copii. Doi tineri, abia mutaţi în oraş, care au adus o găleată de portocale şi 100 de lei, după puterile lor. Un bărbat care a sunat să întrebe dacă nu au nevoie de două tone de zarzavat. Au muncit călugăriţele şi copiii la tonele de zarzavat până au umplut cămara de zacuscă. O ingineră din Batoş, lângă Reghin, care le dă în fiecare an câte trei tone de mere. Un bătrân din Neamţ şi surorile lui, care au bătut amar de drum cu o Dacie veche, ca să aducă tot ce au putut încărca bun cu de-ale gurii şi bani din pensia lor. Un om de afaceri maghiar, pe care unii l-ar fi crezut duşmanul casei în urmă cu câţiva ani, care le-a adus un plic cu bani care le-a scăpat pe călugăriţe de grija multor facturi.
De altfel, la Casa „Sfântul Iosif”, facturile au nevoie de miracole ca să fie plătite. Casa se întreţine doar prin bunătatea oamenilor, fără nici un ajutor de la stat, căci este o instituţie privată. Au ales această variantă pentru a putea primi copii oricând şi de oriunde, necondiţionat. Aşa că mai în fiecare lună facturile ajung… pe altar. Iar copiii şi călugăriţele se roagă pentru minunea care va face ca factura să fie plătită. Şi uneori e nevoie de multe rugăciuni pentru asemenea miracole, căci numai factura la gaz ajunge, în lunile de iarnă, la 200 de milioane de lei vechi, deoarece casa e mare (200 de camere), iar locul în care se află e printre cele mai friguroase din ţară. Şi factura la electricitate tot pe altar ajunge, cu câte 60 de milioane de plată, căci bucătăria modernă primită ca donaţie e tare practică, dar funcţionează pe curent electric. Din donaţii mai mici sau mai mari şi cu multe sacrificii, facturile se plătesc. Nu întotdeauna la timp, dar, cumva, se plătesc, căci copiii nu pot sta nici fără căldură, nici fără lumină. Poate, citind această poveste, cineva din conducerea EON Gaz va dori să fie instrumentul Providenţei, asigurând, cu puţin efort, căldură pentru micuţi.
Sunt 125 de copii la Casa „Sfântul Iosif” din Odorheiu Secuiesc. Şi fetiţe, şi băieţi. Unii de vârsta biberonului. Alţii se pregătesc pentru Bacalaureat. Şi mai blonzi, şi mai bruneţi. De toate religiile şi din aproape toate colţurile ţării. Şi români, şi unguri, şi ţigani. Culeşi de pe stradă, scoşi din pumnii părinţilor alcoolici, salvaţi din grajdurile în care trăiau precum animalele. Câţiva s-au refugiat la casa din Odorhei după ce au vegheat cu lumânare la căpătâiul celor care le dăduseră viaţă.
La început, călugăriţele ar fi vrut ca aşezământul să fie doar pentru fete. Dar cum să le desparţi pe copile de fraţii lor, căci uneori aveau nevoie de ajutor familii întregi? Aşa au ajuns călugăriţele mame şi de băieţi, şi de fete. Copii bine îngrijiţi şi educaţi. Astăzi. Dar când au păşit în casa de la Odorheiu Secuiesc purtau pe umeri un trecut de necazuri, de foame, de abuzuri. Pe unii i-au adus chiar părinţii sau rudele, pe alţii i-au îndreptat către Casa „Sfântul Iosif” preotul din sat, vecinii, asistenţii sociali de prin primării sau chiar străini care auziseră despre acest loc.
La casa din dealul Odorheiului nu există limită de vârstă la „admitere”. Şi nici o vârstă la care copiii trebuie să plece din acest loc. Casa rămâne „acasă” pentru toţi cei care locuiesc sau au locuit în ea.
Cel mai mic copil care a ajuns la „Sfântul Iosif” avea o lună. „Când ne vine un bebeluş, una dintre surori se ocupă doar de el zi şi noapte. Face tot ce trebuie să facă o mamă”, spune sora Emilia. Dar uneori bebeluşii dau mai puţine bătăi de cap decât adolescentele din casă, care se îndrăgostesc şi vin să le spună călugăriţelor despre ofurile inimii. Iar după ele vin cei mici, care le spun călugăriţelor „mamă” şi nu se mai dau dezlipiţi de ele. Cei care-l caută pe Iisus pe sub bănci, pentru că aşa au auzit ei spunându-se, că e acolo, în capelă. Cei care caută bomboane prin sertarele de la birouri. Şi cei care vor în „audienţă”, pentru că li se pare că cineva a uitat să le spună „te iubesc” în ziua aceea.
Cătălina e blondă, cu ochi care şi-au împrumutat probabil culoarea de la Dunărea ce trece pe lângă satul din Ialomiţa din care a fost adusă împreună cu fratele ei, Andrei, în urmă cu doi ani.
E isteaţă, îndrăzneaţă şi-şi alege cu grijă cuvintele. La 7 ani, când a fost adusă la Casa „Sfântul Iosif”, era o sălbatică.
Crescuse într-un grajd, la ferma la care se adăposteau părinţii ei, şi abia ştia să vorbească. Nu mai dormiseră într-un pat şi nu înţelegeau mai nimic din ce li se spunea. I-au băgat în pat, i-au găsit sub pat, unde îşi puseseră cartoane şi se culcaseră pe ele. Îşi făceau nevoile peste tot şi înghiţeau tubul de pastă când erau trimişi să se spele pe dinţi.
Astăzi, merg la şcoală şi nu se deosebesc cu nimic de nişte copii normali, de vârsta lor. Dar asta după multă muncă şi răbdare din partea călugăriţelor.
De Sărbători, călugăriţele fac tot posibilul pentru a le asigura transportul copiilor care vor să meargă la familiile lor. Pentru Cătălina şi Andrei au trimis bani părinţilor, ca să poată veni la Odorhei, pentru că pe copii i-ar fi aşteptat un drum greu cu trenul şi barca, apoi un Crăciun petrecut la o stână.
Cristina şi fraţii ei au rămas tot la Casa „Sfântul Iosif” pentru Sărbători. E în clasa a X-a şi arată, vorbeşte şi se poartă ca o domnişoară trecută prin şcoli înalte. Vrea să se facă medic stomatolog. E din Ploieşti, dar trăieşte în casa de la Odorhei de când avea 5 ani şi jumătate. Ea şi fraţii ei, opt la număr, fuseseră aruncaţi în stradă, împreună cu mama lor, de datoriile la întreţinere. Cei mai mic dintre ei avea 7 luni când a ajuns la Odorheiu Secuiesc. Surorile s-au chinuit să-i pună pe picioare şi au reuşit, după nopţi nedormite, zile petrecute în spitale şi multe emoţii. Cel mai mare dintre copii, un băiat, este acum student la Sibiu, la Facultatea de Mecatronică. Iar călugăriţele îl susţin în continuare cu ce pot: mâncare mai ales. Şi un laptop, pentru că sora Emilia ştie că „nu se poate să faci mecatronică fără un computer”. Mogâldeţele de fete firave şi bolnăvicioase, luate de pe stradă, de la Ploieşti, sunt acum eleve exemplu.
Rozalia e tot în clasa a X-a şi provine dintr-o familie cu 12 copii dintr-un sat din Maramureş. Patru dintre ei şi-au găsit adăpost la „Sfântul Iosif”.
Ar vrea să lucreze cu copiii şi să ajute persoanele nevoiaşe în viitor. Mama i-a murit, iar tatăl a apucat-o pe drumul băuturii. Se teme să meargă acasă de Sărbători, pentru că, atunci când a îndrăznit, fraţii mai mari au oprit-o, au pus-o să aibă grijă de casă şi, spre marele necaz al fetei, nu au mai lăsat-o să meargă la şcoală. După un semestru pierdut, fata a reuşit să evadeze şi să se întoarcă la călugăriţe.
„Nu e important doar să îi hrăneşti şi să le dai un loc să doarmă, ci să-i şi educi. Să-i trimiţi mai departe, la şcoală. Să-i faci oameni”, spune sora Emilia, care se mândreşte deja cu o primă generaţie de studenţi, care acum învaţă la Universitatea „Petru Maior”, din Târgu-Mureş, sau la Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”.
Şi aici a găsit sora Emilia oameni buni. Profesori de la cele două universităţi, care veneau să predea şi la Liceul „Marin Preda”, care se află lângă Casa „Sfântul Iosif”, au fost impresionaţi de ce-au văzut la „orfelinat” şi s-au angajat să-i ţină gratuit, în facultate şi în cămin, pe copiii care urmau să intre la facultate.
Când a ajuns la Universitatea din Sibiu, cu şapte elevi după ea, sora Emilia a fost sfătuită să-i înscrie la cât mai multe profiluri, pentru a fi sigură că trec de admitere. Ar fi costat vreo 30 de milioane de lei vechi numai înscrierea copiilor. Numai că, din grija aceloraşi profesori, înscrierea n-a mai costat nimic. Copiii au luat admiterea, unii la locurile finanţate de la buget, alţii doar la cele cu plată, însă au fost scutiţi de orice cheltuieli, inclusiv de cele de cazare în cămin.
„Pentru noi este mare lucru, deoarece nu prea avem cum să-i ajutăm cu bani. Însă când vin acasă, îi trimitem în cămară să-şi umple genţile, pentru că măcar mâncare avem, prin grija creştinilor”, spune sora Emilia, mândră că studenţii ei au sunat-o deja că vin acasă, pentru Sărbători, unii însoţiţi de colegi.
Şi când a fost vorba despre vacanţe, tot oamenii buni au avut grijă să le facă o bucurie copiilor. Au ajuns să vadă şi marea, graţie unei foste colege de liceu a sorei Rita, care e din Constanţa. Când aceasta a auzit despre copii, a insistat foarte mult să le asigure o vacanţă, în campingul din Vama Veche pe care-l avea. Mai mult, a vorbit cu turiştii din camping şi s-au găsit imediat sponsori pentru transport. Şi aşa, din inima ţării, călugăriţele s-au pornit cu copiii, dar şi saci cu cartofi şi de-ale gurii, spre ce avea să fie prima vacanţă la mare pentru locuitorii Casei „Sfântul Iosif”.
Până nu de mult, copiii de la „Sfântul Iosif” erau un fel de ameninţare pentru un oraş în care maghiarii sunt majoritari. Acum, lucrurile par să se mai fi liniştit, şi există chiar părinţi maghiari, oameni înstăriţi, care-şi aduc copiii să se joace, în week-end, la casa de pe deal, pentru a putea învăţa româneşte. Aşa cum sunt şi adulţi, şi copii maghiari necăjiţi, pe care călugăriţele i-au luat în grija lor. Unul dintre băieţii din centru este al unei tinere din oraş, mamă singură, care le-a rugat plângând pe călugăriţe să-l ţină zilnic, în orele în care ea merge la serviciu. La început, copilul, care nu era nici de vârsta grădiniţei, nu vorbea deloc româneşte, iar surorile se învârteau desnădăjduite pe lângă el, căci nu se înţelegeau deloc. Asta nu i-a împiedicat să se împrietenească. În Casa „Sfântul Iosif” n-o să auzi un cuvânt urât despre maghiari, nici măcar despre cei care, în urmă cu doar câţiva ani, le târau de păr şi le umpleau de sânge pe călugăriţe. Pentru că surorile cred că trebuie să vezi doar calităţile unui om. Şi pentru că au credinţa că în lume sunt mulţi, mulţi oameni buni. Mergeţi acolo, să vă convingeţi. Copiii de la Casa „Sfântul Iosif” vă aşteaptă, să vă colinde lângă brad.
Miracolele se nasc din martiriu
În 1992, fundaţia elveţiană „Basel Hilft” a pornit să construiască la Odorheiul Secuiesc o casă de 200 de camere, în care ar fi vrut să-i instaleze pe copiii de la un orfelinat din Harghita. În 1996, când casa a fost terminată, orfelinatul în cauză fusese renovat, iar autorităţile locale n-au mai fost de acord cu mutarea copiilor, ci au propus ca în clădirea de 200 de camere să funcţioneze un centru cultural. Elveţienii au insistat însă ca destinaţia clădirii să nu fie schimbată, aşa că au căutat să convingă surorile franciscane, apoi Caritas-ul, să o preia. Toată lumea fugea însă de o asemenea responsabilitate, deoarece clădirea era foarte mare, iar întreţinerea ei presupunea costuri la fel de mari.
Până la urmă, sora Ionela, cea care a creat Congregaţia Inimi Neprihănite în anii ’50, pe când se afla în închisorile comuniste, a acceptat ca surorile greco-catolice să preia clădirea.
Fundaţia elveţiană a încheiat un act de donaţie în 1996, prin care clădirea revenea congregaţiei greco-catolice. Tot atunci, Primăria din Odorheiul Secuiesc s-a adresat instanţei pentru a intra în posesia clădirii construite de elveţieni.
La 27 mai 1997, surorile greco-catolice au ajuns la Odorhei, ca să facă curăţenie în clădire. Au mers la liturghia de dimineaţă, la biserica romano-catolică din oraş. Când s-au întors, erau aşteptate de reprezentanţi ai Primăriei, care le-au spus că trebuie să plece din clădire. Alături de aceştia – sute de oameni care le huiduiau. Surorile au rămas. Aşa că au fost bătute, târâte de păr şi aruncate devale, ca nişte saci cu cartofi. Pe uşile casei construită de fundaţia elveţiană au fost puse sigilii cu şampila… Republicii Socialiste România. Aruncate în stradă, cu bagajele şi mâncarea închise în clădire, surorile au plecat la Bucureşti şi au bătut în poarta Guvernului.
Au putut să se întoarcă abia în decembrie 1997, cu ajutorul jandarmeriei şi Poliţiei, care le-a păzit timp de trei ani.
Un an au făcut curăţenie, au cărat mobilele trimise de elveţieni şi au aranjat clădirea. Cu greu, căci autorităţile locale nu le lăsau nici măcar să se racordeze la reţeaua de apă, aşa că au spălat cele 200 de camere şi geamurile cu apă adusă de pompieri sau cărată cu găleata.
După un an de pregătiri, au adus primii 10 copii. De atunci, s-au tot înmulţit. De 5 ani, în Casa „Sfântul Iosif” locuiesc 125 de copii, capacitatea aprobată de autorităţi. În primii 6 ani, fundaţia elveţiană a suportat şi costurile de întreţinere a casei, apoi călugăriţele au fost nevoite să se întreţină singure şi deseori să aştepte miracolul care va pune pâine pe masă pentru copiii necăjiţi pe care-i aveau în grijă.
Pe lângă toate necazurile, surorile au mai fost şi târâte prin tribunale de primarul de atunci, Szász Jenö, care voia neapărat clădirea în care funcţionează Casa „Sfântul Iosif” şi a atacat actul de donaţie făcut de elveţieni. Procesul s-a încheiat în martie 2008, iar surorile greco-catolice au avut câştig de cauză.
Tot de anul trecut, Consiliul Local din Odorheiul Secuiesc a atacat în instanţă şi contractul de concesiune, pe care susţine că elveţienii nu l-au plătit. Surorile susţin însă că au plătit chiar ele, din donaţiile primite, o parte din bani. Deocamdată, lucrurile par să fi rămas în aer, iar Szász Jenö nu mai e primar la Odorheiul Secuiesc. Însă surorile trăiesc în continuare cu spaima că cineva le-ar arunca pe drumuri într-o zi, cu tot cu copii. Dar Dumnezeu e mare!
Cserehat, dealul cu ingeri
Articol publicat in Formula As, Nr. 981, 05.08.2011 – 11.08.2011
Cserehat, dealul cu ingeri
O poveste miraculoasa, despre niste maicute greco-catolice, pe care ura celor printre care traiesc nu le-a facut sa renunte la telul vietii lor: ingrijirea unor copii orfani si nefericiti. Uneori, ingerii sunt printre noi.
Soarele negru
Era in 1997, in mai. Dealul Cserehat, aflat deasupra orasului Odorheiul Secuiesc, inverzise. De jur imprejur, colinele blande, impadurite, erau sagetate de glasuri de pasari, soarele diminetii era sus pe cer, iar jos, in vale, oraselul parea mai linistit ca niciodata in mijlocul primaverii. Cele patru maicute greco-catolice erau fericite. Uriasa cladire ce urma sa devina o casa pentru copii orfani si saraci era terminata. Totul se petrecuse ca intr-un vis. O fundatie elvetiana finantase marea constructie, era gata chiar si micuta capela pusa in mijlocul cladirii, ca o inima. Totul parea perfect. Nedespartite de crucifix si rozariu, maicile se rugau zi si noapte pentru ca rostul sa le fie implinit. Sa vina ziua aceea in care glasurile copiilor sa le umple auzul si sufletul de bucurie si de lumina. Dar cineva hotarase altfel. Pe 27 mai, tocmai cand maicile implineau canonul zilnic al rugaciunii, dealul Cserehat a fost cuprins de vuietul unor strigate de razboi. Speriate, calugaritele au iesit in curte sa vada ce s-a intamplat, dar inainte sa inteleaga ce voiau de la ele oamenii aceia furiosi si dezlantuiti, au fost imbrancite, lovite, injurate si tarate de par. Tortionarii lor vorbeau ungureste. In fruntea lor se afla chiar primarul orasului Odorhei, care isi chemase la lupta concetatenii, pentru a alunga cu ciomagul cele cateva maicute greco-catolice, pentru crima ca vorbeau romaneste. „Poporul”, populatia maghiara a orasului, nu le voia. Locul lor nu era acolo, intre secui, si nici copiii din alte parti ale tarii nu aveau ce cauta in casa de pe dealul secuilor, Cserehat. Calcate in picioare, insangerate, maicile sunt izgonite din casa lor cea frumoasa si luminoasa, la doar un an de cand fundatia elvetiana „Basel Hilft” semnase actele de donatie catre Congregatia Inimilor Neprihanite.
Dupa 9 ani
Mai 2006. Au trecut 9 ani de la barbaria ultranationalista organizata de liderii secuilor de la Odorhei. Urc dealul Cserehat. Cerul este inalt, de jur imprejur, padurile sunt la fel de blande ca in ziua aceea. Oraselul se vede la fel de frumos si de pasnic ca si atunci. Acum e pace. Maicutele s-au intors iarasi in casa lor, jandarmii care le-au pazit multa vreme au plecat. Si, intre timp, casa „Sf. Iosif” s-a umplut de copii. Si nu doar romani, asa cum s-au temut insurgentii din Odorhei, ci si unguri si rromi. Si nu numai din Odorhei sau din satele dimprejur, ci din toata tara, din Maramures, din Moldova, din Prahova. As vrea sa stiu cum de-au ramas maicutele acolo, prin ce fel de miracol au supravietuit pe dealul acesta, care pentru ele s-a transformat intr-o adevarata Golgota. Jos, in oras, acelasi om care a organizat izgonirea lor in 1997 este si acum primar, acelasi om care cere, ascunzandu-si de data asta bocancii in cuvinte, proclamarea autonomiei tinutului secuiesc. Invingatoare, timp de 8 ani, in toate procesele cu primaria locala, maicile greco-catolice stau si astazi cu frica in suflet, pentru ca procesul este la Curtea Suprema, neincheiat. Procesul acela uluitor si aberant, care vrea sa smulga un deal romanesc din inima Transilvaniei, ca sa-l transforme in bun secuiesc. Fara maici. Fara copii de pripas. Fara gesturi umanitare. Un deal epurat etnic. Cserehat.
Liturghia copiilor
Aud mai intai glasurile ingeresti ale copiilor rostogolindu-se cristalin pe marile holuri cu coloane. Doar cantecul. Apoi inteleg ca toata lumea e stransa in capela din inima cladirii, caci am nimerit in singura zi a saptamanii in care cei mici participa la liturghie. Intrarea e strajuita de o statuie a Fecioarei cu chip diafan. Dinlauntru, odata cu vocile subtirele, trece prin geamuri o lumina galbena ca mierea. Intru neauzit. In spate stau surorile Congregatiei, cu capetele plecate, cu mainile impreunate, lumina cea galbena izvoraste direct din pereti, dintre icoane zugravite in culori fierbinti. Sunetul unei orgi se insinueaza discret, impletit cu vocile copiilor. Capela e plina. Sunt poate o suta de copii in capela, cuminti, frumosi si curati. Ma asez undeva, pe o banca laterala, ca sa pot vedea totul. Muzica umple inaltul spatiu cu lumina, si-o clipa am sentimentul ca acesti copii sunt o singura fiinta cantand. Apoi incep sa le deosebesc chipurile si fosnetul acela special pe care il fac intotdeauna copiii, rumoarea inconfundabila care-i insoteste. Sunt mici si mari, unii langa altii, linistiti, zambitori. Bag de seama cum cei mari ii tin in brate pe cei mici, cu grija, cu rabdare, bag de seama mici gesturi de tandrete, cum n-am crezut ca exista intre copii. Stiu ca toti vin din familii foarte sarace, ca unii dintre ei sunt orfani, ca altii au fost abandonati, copii care au trecut, prea devreme, prin suferinte si incercari. Si totusi, nu au nimic din aerul acela al copiilor de orfelinat, nu au privirile acelea piezise de animal haituit, pe care le-am vazut uneori. Copiii acestia zambesc. Surad curat, fara urma de umbra, fara tristete in ochii lor minunati.
Liturghia a durat aproape o ora, timp in care nu m-am miscat din loc. Au fost clipe magice, in afara timpului, in care am privit mainile impreunate ale copiilor si in care le-am ascultat glasurile subtiri, urcand si coborand de-a lungul coloanelor, pe sub boltile capelei. La sfarsit, i-am vazut pe toti trecand cate unul pe la altar pentru a lua din mana unui preot foarte tanar, aproape un copil si el, prescura. Au iesit pe rand, capela si lumina galbena dinlauntru au ramas goale, ultimul acord de orga s-a stins.
Miracolul de pe deal
�
– „N-am mai vazut niciodata copii care sa participe la o slujba in felul acesta. Ce le faceti, sora Emilia?”
Sora Emilia zambeste cu ochi rotunzi, cu o blandete care asterne pace in jurul ei. „Poate ca si acesta e un miracol”, spune. „Copiii vin la liturghie o singura data pe saptamana, numai ca Dumnezeu e mult mai aproape de ei. Il ating mai usor. Cateodata, unii dintre ei vin nechemati si duminica. Rugaciunea le face bine. Ii mangaie.”
Suntem pe unul dintre holurile imense ale cladirii, plina, peste tot, de copii. Sunt bucurosi ca au oaspeti. Ne insotesc peste tot, pas de pas, ni se agata de maini, de haine, se prind de sora Emilia, imbratisandu-i vesmintele monahale. Uneori, atunci cand sora ii ia in brate, copiii o mangaie pe obraz, o imbratiseaza, o saruta, se agata de gatul ei. Mama Emilia! Buna mama in haine cernite, cu iubirea ei cat o latifundie de lumina. O fetita cu ochi albastri adoarme de fericire, lasandu-si capul pe umarul ei. „Poate ca n-o sa ma credeti”, sopteste maica, „dar aici, la noi, se petrec intruna miracole. Cu adevarat! Cel mai mare miracol este ca suntem aici, ca aceasta casa exista, ca supravietuim dupa atatea incercari… Daca v-as spune…”
Isi acopera obrajii cu mainile si ii simt o unda de lacrimi in voce si in ochi. Lacrimi de tristete? Poate, undeva in adanc, dar in suspinul maicii tresar mai ales bucuria, uimirea, recunostinta. „Miracolul, aici, la noi, e concret. Il poti atinge cu mana. De pilda, noi traim din donatii, numai din ceea ce ni se daruieste de catre oameni buni si inimosi. In fiecare luna, atunci cand vin facturile pentru aceasta casa uriasa, intram in panica. Ce ne facem? De unde bani sa platim? Nu avem nici un fel de sponsorizare. Si totusi, reusim de fiecare data sa o scoatem la capat. Nu mai vorbesc despre mancare, despre haine, despre tot ceea ce trebuie aici pentru 115 copii si 15 surori. Doamne… Dar intotdeauna, El ne trimite ceea ce avem nevoie. Uneori, in ultima clipa, dar ne trimite. S-a intamplat de o mie de ori si o sa se mai intample. Nu facem decat sa ne rugam si El ne asculta. E un miracol in fiecare zi.”
Suntem acum in sala care serveste drept gradinita si unde totul este perfect. Mocheta, bancutele, jucariile, desenele de pe pereti, hainele copiilor, ba chiar si zambetele lor fericite, felul in care m-au adoptat, tinandu-ma de ambele maini. Aveam sa vad apoi dormitoarele curate si ordonate, salile in care isi fac temele, salile in care picteaza superbe icoane pe sticla, sala de mese strajuita de un Iisus zambitor si blajin. „Dumnezeu a vrut ca aceasta casa sa existe, si exista, chiar daca multi oameni s-au opus”, spune sora Emilia cuprinsa usor de tristete si de amintirile negre ale intamplarilor petrecute in urma cu noua ani. E un subiect dureros, dar maicuta ghiceste ca as vrea sa stiu cum s-au terminat toate acele evenimente, cum au reusit sa razbata, cum reusesc sa reziste intr-un mediu unde nu sunt dorite, unde sunt urate si amenintate pentru simplul fapt ca vorbesc romaneste… „Nu ne-a fost frica. Ne-am intors si am facut ceea ce aveam de facut. Un timp am fost pazite de jandarmi. Apoi au venit primii copii care au fost romani, apoi au venit copii de rromi care aveau nevoie de ajutor, apoi au venit copii de unguri. Unii nu stiau o boaba romaneste. Ati vazut cum se poarta cu ei copiii mai mari? Ati vazut cum ii iubesc si cum au grija de ei? Copiii habar nu au de etnie si de alte asemenea lucruri. I-au adoptat imediat, au intrat in familie, si dupa cateva zile parca erau aici dintotdeauna.” Buna sora Emilia nu vrea sa intre in detalii, subiectul acesta doare, e inca sensibil, dar inteleg ca principalul motiv pentru care ele si copiii lor cei orfani si saraci nu sunt doriti de locuitorii din Odorhei e tocmai faptul ca vorbesc romaneste. O blasfemie! Sa vorbesti romaneste pe Cserehat! „Si scoala?”, intreb. „Liceul romanesc „Marin Preda” (o cladire noua, moderna, gard in gard cu Casa Copiilor), mai rezista?” „Vedeti, acesta este un alt miracol”, spune maica Emilia. „Dumnezeu, destinul, intamplarea, sau cum vreti sa-i spuneti, a facut ca liceul romanesc sa fie ridicat aici, pe colina, langa noi. Daca liceul n-ar fi existat, nici noi n-am fi putut exista, pentru ca micutii nostri nu ar fi avut unde merge la scoala. Iar daca noi n-am fi existat, nici liceul n-ar fi existat, pentru ca n-ar mai fi avut destui elevi romani si s-ar fi desfiintat. Intelegeti? Toate sunt legate intre ele intr-un fel extraordinar.”
Maica Domnului si sarpele
Privesc o icoana care infatiseaza o Sfanta Fecioara cu chip stralucitor, pe un glob pamantesc. Sub talpile ei e un sarpe. „La picioarele Maicii Domnului este Romania”, spune aproape in soapta sora Emilia. „Sarpele simbolizeaza fortele raului, pe care Maica Domnului le va infrange. Este o pictura pe care sora Ionela a facut-o in anii 80. Ea stia de-atunci ca vom face Casa, ca vor fi copii in ea, ca vom reusi.”
�
Sora Ionela este fondatorul si mentorul spiritual al asezamantului de la Odorhei. Un personaj extraordinar, cu o biografie incredibila, ale carei detalii refuza sa le povesteasca, din modestie si din smerenie. Sora Ionela a creat Congregatia Inimilor Neprihanite in anii 50, pe cand se afla in inchisoare, condamnata pentru vina de-a fi fost greco-catolica. Batuta, torturata, otravita, amenintata, tinuta cu lanturi la picioare si la maini, in carcerele tuturor puscariilor de „politici” din Romania, nu a abjurat niciodata. Dar nici n-a murit! Pur si simplu a refuzat sa moara in beciurile comuniste. A avut viziuni extraordinare, care au ajutat-o sa supravietuiasca, a tinut in minte sute de poezii inchinate lui Dumnezeu, pe care le-a scris dupa 10 ani, atunci cand a iesit din puscarie, a corespondat ani de zile cu Papa Ioan Paul al Ii-lea si, mai presus de toate, sora Ionela poarta insemnele stigmatelor lui Iisus. Aceasta este povestea Casei Copiilor. Visul implinit al unei calugarite martirizate pentru credinta ei in Cristos. Ea a existat mai intai in viziunile ei, in vremuri in care parea o imposibilitate, iar azi supravietuieste prin rugaciunile sale si ale surorilor. „Uneori, o sunam pe maica Ionela la Bucuresti, unde locuieste de-o vreme, si o intrebam: „Surioara, ce sa facem, nu mai avem nici un ban, iar maine trebuie sa platim”. Nu faceti nimic, spunea ea, doar rugati-va. Ne rugam, si a doua zi primeam banii”, spune sora Emilia. „De ce trebuia sa fie Casa aceasta tocmai aici, la Odorhei, printre oameni care nu ne doresc si unde este asa de greu?” „Pentru ca locul acela are cea mai mare nevoie de rugaciune”, spunea ea. „Stiti, noi, aici, ne rugam tot timpul, facem cu schimbul la capela, toate surorile, cate-o ora fiecare. In fiecare clipa, cineva vorbeste cu Dumnezeu. Poate ca asa se explica unele lucruri. Casa aceasta a fost facuta prin rugaciune, prin rugaciune traieste si tot rugaciunile ii vor aduce si pacea. Incet-incet, lucrurile se schimba.” Intr-un colt al salii, pe un raft, atarna un drapel romanesc. „Oamenii din oras incep sa ne priveasca altfel. Incep sa inteleaga ca noi… dar de fapt, poate ca mai bine ar fi sa va povesteasca despre toate acestea sora Rita.”
Sora Rita canta la orga in capela de rugaciune a copiilor, compune cantece si rugaciuni, dar mai ales este profesoara de limba romana… in cel mai mare liceu maghiar din Odorheiul Secuiesc! Da, profesoara la liceul maghiar, in contextul atat de tensionat de la Odorhei, in care maicutele de la casa copiilor de pe deal sunt privite ca niste inamici, ca niste invadatori ai pamantului secuiesc. Sora Rita e tanara, poate ca are vreo 26, 27 de ani. Nu, nu i se pare nimic extraordinar, privirile ei sunt senine, zambetul ii este usor. „Nimic nu e intamplator pe lume”, spune ea. „Abia terminasem scoala. Venisem in vizita la sora mea, aici, acasa, si, intr-o doara, m-am dus si m-am inscris la concurs. Si pentru ca aveam diploma, inspectoratul a trebuit sa ma angajeze pe post. La inceput au fost parinti maghiari care si-au retras copiii de la cursuri, auzind ca au o profesoara romanca. Copiii nu vorbeau o iota romaneste, nimic. Parea o misiune imposibila, dar n-a fost asa.”
Pe fereastra se vede, galben-stralucitor in soare, liceul romanesc. In curtea casei se aud chiote si rasete. Una dintre surori, impreuna cu un grup de copii, planteaza flori. Rasul ei este la fel de cristalin ca al copiilor. Aud ca prin vis cum sora Rita mergea la scoala ungureasca cu gandul ca asta ii era menirea si datoria. Ca acei copii de limba maghiara nu erau dusmani, ci doar niste copii, iar misiunea ei era aceea de a-i invata, de a-i iubi, de a se apropia de ei, in ciuda privirilor suspicioase ale colegilor unguri. Si cum, incetul cu incetul, copiii au inceput sa tina la ea. Ea ii invata romaneste si ei o invatau maghiara. Le cumpara din salariul ei dulciuri si carti, celor mai silitori. De 1 iunie, pentru ca era ziua lor, le-a dus tuturor cate un dar. Parintii erau uluiti de ceea ce se petrecea cu copiii lor, pentru ca micutii maghiari vorbeau numai despre ea, despre profesoara lor de romana, „sora Rita”. I-a invatat cantece si poezii, iar de Craciun au cantat cu totii colinde romanesti. „Eu nu sunt de-aici, ci de undeva din Dobrogea, pentru mine Romania e peste tot. Micii unguri erau pentru mine copiii mei, elevii mei. Tineam la ei, si intr-o zi au vrut sa-mi daruiasca si ei mie ceva. Mi-au adus o ramura de brad, de care erau agatate stelute decupate din coji de portocala. O mai tin si-acum, agatata de perete. Stiti ce mi-au scris pe un biletel? „Eu iubeste la tu!”. Sunt clipe care nu se uita.”
Peluza cu ingeri
�
Un alt miracol? Unde a disparut ura aceea teribila, care i-a facut pe maghiarii din Odorhei sa le tarasca afara de par pe maicutele greco-catolice de pe deal? Prin ce cai misterioase se intind astazi „punti”, firisoare de intelegere intre romani si majoritatea maghiara? Ma asteptam ca in spatele seninatatii acestor calugarite sa descopar teama, sa descopar ingrijorare, sa descopar tensiune, caci liderii locali ai secuilor n-au renuntat nici azi la pretentia de a administra ei (!) aceasta casa extraordinara a copiilor aflati in dificultate. Numai ca oamenii obisnuiti, parintii acelor copii de limba maghiara, n-au putut sa raspunda bunatatii in alt fel, decat cu bunatate. Si intr-o buna zi, a venit momentul ca ei sa vina cu flori la profesoara de limba romana si sa-i multumeasca pentru ceea ce face, sa-i multumeasca pentru ca ii pregateste pe copii pentru examene, fara sa le ceara nimic in schimb.
Apoi a venit momentul in care familii sarace de unguri au batut la poarta Casei ca sa-si lase copiii acolo, pentru ca auzisera de locul acesta binecuvantat. In prezent sunt peste 20 de copii maghiari in Casa de pe dealul Cserehat. Este acesta un miracol, sau nu?
M-am plimbat pe peluzele de un verde-smarald dimprejurul Casei. M-am lasat inconjurat de copii ca de niste fluturi in aerul primaverii. Mi-au cantat, mi-au povestit despre ei. Micuta Izabela a adus-o de mana, ca sa mi-o prezinte, pe sora ei mai mare, Cristina, „care picteaza ingeri din clasa a 6-a”, apoi pe ceilalti fratiori ai ei. Asa am aflat ca sunt uneori familii intregi, cate 5-6 frati, de toate varstele, care stau la „Sf. Iosif”. Aproape jumatate dintre copii sunt din Maramures. Cand au vazut ca facem fotografii, au inceput sa dispara pe rand, pentru a reveni imbracati frumos, cu cele mai bune haine ale lor, tot asa, pe familii, tinandu-se strans de maini. Fratii Ilea, din Ieud, Maramures (din 13 copii, 5 sunt aici, in Casa), mi-au spus ca mama lor „s-a dus la Iisus ca sa se faca bine”. Fratii Cepoiu – sunt 9 copii in total, din Ploiesti, si nimeni n-a mai venit sa-i viziteze de vreo doi ani. Fratii Costinas (4 copii, tot din Maramures, printre care se afla si Radu, unul dintre elevii straluciti ai liceului romanesc „Marin Preda”). Povestile lor sunt atat de asemanatoare si atat de triste… Unii n-au decat mama, altii nu au decat tata, altii erau atat de saraci, incat nu aveau ce manca. Fiecare dintre povestile lor ar merita sa fie spusa, fiecare dintre chipurile lor ar merita o fotografie, fiecare dintre gesturile lor marunte ar merita povestit. Gesturi mici, de tandrete, de grija. Un baietel serios, de vreo 12 ani, isi mangaie pe obraz sora mai mica; un bot de fetita ii aranjeaza, discret, gulerul de la camasa – pentru fotografie – fratelui ei mai mare. Sunt unii dintre ei care picteaza extraordinar, sunt altii care canta, ma uimeste in fiecare clipa felul in care vorbesc, senin, fericit, deschis, ma contamineaza bucuria lor exploziva, rasul lor care umple lumea. Poate ca si asta face parte din miracolul de pe Cserehat.
�
Dezghetul
„Liceul teoretic „Marin Preda””. Totul e nou, impecabil, perfect, cum probabil ca nu se intampla in multe scoli de stat din Romania. Sunt 350 de elevi veniti din oras, din Odorhei, dar mai ales din satele dimprejur, in care romanii au ramas putini. Directorul adjunct e tanar, iute – profesor de sport, poarta ochelari fumurii, e increzator, expansiv. Se numeste Stefan Nut. Directoarea, d-na Stana Manasoi, e mai rezervata. Imi povestesc despre planul de scolarizare, despre lupta pe care au trebuit s-o duca uneori pentru a pastra profilul pedagogic al liceului (el atrage majoritatea elevilor care vor sa devina invatatori), despre relatiile rezonabile pe care le au cu inspectoratul, cu ministerul. „Si cu autoritatile locale?”, intreb, gandindu-ma la istoria postrevolutionara a Odorheiului, care a fost mereu tensionata. Stiu ca unora dintre liderii secuilor nu le-a placut niciodata ideea unei scoli romanesti „in inima secuimii”, stiu ca locul acesta de pe dealul Cserehat a fost mereu un obiect de disputa. Cu numai cativa ani in urma, in campania electorala, unii lideri locali promiteau in locul institutiilor romanesti de pe deal, nici mai mult, nici mai putin decat o universitate maghiara. Imi imaginam, asadar, ca nu e prea usor sa conduci o scoala romaneasca in asemenea conditii. Ei bine – si aici vine surpriza! -, cei doi s-au uitat unul la altul si mi-au spus foarte serios ca nu, nu e usor, dar ca in mod fericit, uimitor cateodata, lucrurile au inceput sa se dezghete, ca relatiile cu autoritatile locale, cu primarul si cu ceilalti sunt reci, dar civilizate. „Noi nu exageram niciodata cu pretentiile, iar ei incearca sa fie rezonabili. Nu stiu prin ce mecanisme, nu stiu ce explicatii exista pentru ceea ce se petrece”, spune directoarea scolii, „dar lucrurile par sa se schimbe, incetul cu incetul”. („Poate prin rugaciunile surorilor?”, ma intreb in gand.) Imi povesteste chiar despre unele actiuni culturale comune, despre intalniri intre copiii romani si copiii de limba maghiara, despre un splendid program al unei fundatii elvetiene, „Pestalozzi”, care are drept scop tocmai crearea unui spatiu de intalnire „multiculturala”, cum se numeste ea in limbaj european. „Au fost serbari in care s-a cantat in mai multe limbi, sunt excursii in care copiii maghiari si romani pleaca impreuna. La ultima intalnire – n-o sa credeti asa ceva – stiti ce a facut primarul?” Eu tac, caci nu-mi pot imagina. „Ne-a adus flori. Unul dintre buchete era pentru sora Emilia.” Asta e intr-adevar o bomba, imi spun. Omul care de 8 ani se judeca cu maicutele, incercand in zadar sa le scoata din casa de pe deal, omul care a coordonat din umbra atacul impotriva lor in 1997, care s-a folosit de toate subterfugiile posibile ca sa desfiinteze lucrarea lor caritabila, tocmai el le aduce, azi, flori! Da, Doamne!
Poate ca, intr-adevar, se schimba ceva, poate ca timpul urii si al intolerantei se apropie de sfarsit. Poate ca vazandu-si copiii jucandu-se impreuna, parintii, profesorii romani si unguri vor gasi cai de a comunica, poate ca vor reusi sa schimbe lucrurile la Odorhei, in ciuda extremistilor si a nebunilor care asmut oamenii unii impotriva altora. Poate ca acesta este adevaratul, marele miracol care se petrece acolo, pe dealul de deasupra orasului…
Epilog
�
Soarele coboara in spatele colinelor. Lumina e moale. Se apropie inserarea pe dealul de deasupra Odorheiului. Copiii sunt inca acolo, pe peluza de smarald din spatele marii case. Se joaca, alearga, rad… Venisem sa scriu despre supravietuire, despre teama, despre tensiune, despre cum e sa traiesti intr-o lume amenintatoare, despre o comunitate de maicute si de copii exilata undeva, pe varful unui deal. Cand am plecat, stiam ca voi scrie despre speranta, despre sansa, despre felul in care bunatatea si credinta pot schimba destinul unor copii, al unui loc si chiar al lumii intregi. Nu este chiar si acesta un miracol adevarat?
P.S. Am incercat sa obtin un scurt interviu de la primarul Szasz Jeno. Voiam sa-l intreb putine lucruri. Cum au fost posibile barbariile din 1997, de ce vrea sa le vada plecate pe surorile greco-catolice de pe dealul de deasupra orasului, cu ce il deranjeaza casa aceasta in care, pana la urma, nu sunt numai copii romani, ci si maghiari. N-am reusit sa obtin interviul. In cele din urma, mi-am dat seama ca nici nu conteaza, pe langa lucrurile extraordinare care se petrec pe dealul din Odorhei.
Casa de copii Sfântul Iosif - Odorheiul Secuiesc 